Dulcea mea dependenta
Dulcea mea dependenta
Posted in Sfaturi, Idei si Curiozitati
Sunt unele gusturi pe care nu le uiti niciodata si care iti raman dragi pentru toata viata. Sincer, imi e dor de dulciurile din copilarie …

 


 

 

Pasiunea mea pentru dulciuri a inceput in copilarie. Imi petreceam vacantele la tara, intr-un sat la poalele muntelui. Cat era ziua de lunga, pe poarta noastra intrau vecinele bunicii mele. Si niciodata nu veneau cu mana goala, iar ochii imi sclipeau de fiecare data. Pe vremea aceea exista un obicei cum rar mai gasesti in prezent. Atunci cand aveam musafiri, bunica ii servea cu o lingura de dulceata si un pahar cu apa rece.

Totul mi se parea rafinat si sofisticat. Eram mereu atenta la detalii. In camara bunicii, erau zeci de borcane cu dulceata, de la dulceata de mure, afine, prune si pana la faimoasa dulceata de trandafiri. Insa, parca nimic nu se compara cu dulceata adusa de vecinele bunicii. Mi se parea ca dulceata lor era mai dulce, mai parfumata si chiar mai speciala, fiindca o puteam manca direct din borcan, ceea ce bunica nu ma lasa sa fac de obicei. Era un fel de lege a casei, ca dulceata sa o servim intr-o farfurioara mica de sticla. Si pentru un copil pofticios ca mine, bucurie mai mare nu exista.

Indiferent de componenta dulcetii, o savuram cu placere. 

Sunt neschimbata si in prezent, desi au trecut mai bine de 20 ani! Pasiunea este aceeasi, insa dulciurile sunt mai diversificate acum. Cred, cu tarie, ca fericirea sta intr-un desert. In copilarie, de exemplu, nu imi placea ciocolata neagra. Acum, sunt pur si simplu fascinata de complexitatea aromelor si de robustetea gustului unei ciocolate negre. Si cel mai mult imi place ca ciocolata neagra sa fie turnata peste un ecler, care este, de departe, preferatul meu. Este un desert desavarsit, cu un gust fin de vanilie, impletit cu ciocolata din abundenta. Pur si simplu, mi se topeste in gura, precum zaharul incins din care se face crema de zahar ars. De altfel, crema de zahar ars este un dulce care se serveste rece, cu glazura de frisca sau capsune. Imi place crema de zahar ars, fie simpla si clasica, fie cu mere si biscuiti, iar mai nou, cu nuca caramelizata.

Orice haina ar imbraca, crema de zahar ars este o prajitura pe placul meu, pe care o savurez cu placere oriunde si oricand!

Mai nou, pe lista mea cu dulciuri, care este de altfel, interminabila, au intrat si clatitele. Dar nu cele clasice, bineinteles. Am gasit un preparat sofisticat cu care m-am imprietenit foarte repede. Tortul de clatite, cu ciocolata, nutella si nuci. Mi se face pofta cand ii scriu numele, va dati seama cum imi sclipesc ochii cand il vad. In acest moment, parca il vad pe masuta din fata mea, asteptandu-ma sa il devorez. Ingredientul vedeta al tortului, pentru mine, cel putin este ciocolata.

Tortul este precum un bulgare de zapada, imbracat intr-o mare de ciocolata, la care se mai adauga si faimoasa Nutella. Cum sa ii rezist? Nu am cum. Iar la final, precum cireasa de pe tort, combinatia cu nucile da nastere unei creme grozave, dulce si usor crocanta. Dupa cum se observa, viata mea se invarte in jurul ciocolatei si a prajiturilor. As da la schimb orice pentru un borcan imens cu ciocolata.

Si va spun sincer, nu l-as devora, ci l-as lua cu mine peste tot, fiind jumatatea mea. Jumatatea mea dulce …

In ultimul timp, m-am concentrat pe prajiturile de casa. Am vrut sa intru in aceasta lume a lor si sa profit de toate delicatesele ce imi ies in cale. Biscuiti, bezele, gogosi, cornulete cu gem. Nici nu stiu despre care as putea vorbi mai mult si pe care sa o laud mai mult. Biscuitii de casa imi sunt cei mai dragi din univers! Sunt aromati si fragezi, incat mi se topesc in gura de fiecare data cand am ocazia sa ii gust. Iar, de ceva timp, am avut parte de putine bezele autohtone, pentru ca mereu am gasit cate o reteta reinterpretata si de fiecare data am gustat-o fara nici o retinere. Ultimele pe care le-am gustat au fost invelite in ciocolata, iar, mai apoi, au fost tavalite intr-o tava plina cu nuci pisate. Iar, la final, in varful bezelei erau puse alune sau migdale, dupa cum prefera fiecare persoana.

Cum sa nu iti placa? Mie imi plac si atunci cand nu le gust, ci pur si simplu ma gandesc la ele ca la niste prietene vechi de care mi se face dor in fiecare zi. 

De la prajiturile de casa, ma mut intr-un univers paralel si decid ca este timpul sa va vorbesc despre un prieten vechi, dar care, odata cu trecerea timpului devine si mai delicios. Ati ghicit oare despre cine vorbesc? Ei bine, intra in peisaj mousse-ul de ciocolata. Probabil v-am innebunit cu ciocolata, dar, credeti-ma, e de neegalat! La un moment dat, imi doream sa imi indrept atentia catre frisca si fructe si sa scot pentru moment, ciocolata din viata mea. Dar, se pare ca aceasta strategie nu a functionat si tot la prima mea dragoste m-am intors.

In diferitele calatorii, mereu gasesc *puterea suprema* de a manca un mousse. Mda, putere suprema, E… Asa ca, fara sa il am langa mine, va pot vorbi minute in sir despre el. Asadar, sa incepem. Mousse-ul de ciocolata este o crema fina si aerata, datorita albusurilor batute spuma (sau frisca) si care este pe gustul tuturor. Acesta se potriveste perfect cu ghimbirul proaspat si isi defineste gustul cu zmeura care aduce balanta intre aceste ingrediente.

Cu alte cuvinte, mousse-ul este o prajitura ideala si care merge savurata in orice moment al zilei. 

Pentru finalul calatoriei noastre, am lasat o alta prietena veche. Savarina. Bijuteria prajiturilor in opinia mea! Au fost inventate de bunicile poloneze si desavarsite de-a lungul timpului pentru regi din intreaga lume.

Nu exista cofetarie, oricat de rafinata sau populara ar fi, sa nu vanda deliciul superlativ al oricarei copilarii. Un aluat pufos, crescut cat un mar, insiropat in rom dulce, taiat partial in doua, pe lat si umplut cu frisca. Inghit in sec. Sa nu uitam, de celebrul mot de dulceata, neaparat rosie, in frunte. La final, savarina arata precum o coroana, cu aur alb si rosu. Povestea savarinei incepe in bucatariile bunicilor poloneze, trece si prin istoria lui Ludovic al XV-lea si apoi, a primit un nume inspirat, in onoarea celui mai celebru gastronom si scriitor francez al vremii.

Din cele spuse mai sunt, pare ca sunt un adevarat cofetar. Nu, nu sunt. Sunt tot eu, E. Cea care adora sa calatoreasca, sa descopere lucruri noi, sa vada altceva in fiecare lucru pe care il experimenteaza. La fel cum imi place sa calatoresc, imi plac prajiturile, iubesc sa le privesc in forma lor perfecta si bineinteles, ador sa le mananc. 

Nu există încă recenzii.

Lasă un răspuns

Apasă Enter pentru a căuta

Shopping Cart